Pescuitul

Pescuitul reprezintă una dintre activitățile tradiționale ale locuitorilor Deltei, cu care aceștia s-au îndeletnicit de-a lungul timpului și până în prezent. Au fost folosite diverse metode de pescuit în funcție de speciile de pești vizate și de locul în care se pescuia.

Astfel, pe când era permisă capturarea sturionilor, pescuitul lor se făcea inițial cu carmace, niște cârlige foarte mari, din cel mai bun oțel, așezate la adâncimi de până la 1 metru față de fundul mării și al Dunării în care sturionii se agățau în trecerea lor. Ulterior s-au folosit și ohane, niște plase cu ochiuri mai mari, însă începând cu 2006 pescuitul lor a fost interzis, aceștia fiind pe cale de dispariție.

O altă unealtă folosită în pescuitul maritim, atât în trecut cât și în prezent, este talianul, o instalație de pescuit costier în care peștele este dirijat către o cameră de prindere din care nu mai poate ieși. Se pot captura cu ajutorul său diverse specii precum lufar, chefal, pălămidă, zargan sau stavrid, iar în plasele aruncate pe fundul mării se prinde adesea calcanul, un pește deosebit de apreciat pentru gustul cărnii sale. 

Pe canalele și lacurile din Deltă se folosesc alte unelte precum vintirul, setca sau talianul de baltă, speciile vizate cu precădere fiind crapul, știuca, somnul sau șalăul.

Cantitățile însemnate de pește recoltate în trecut au dus la apariția cherhanalelor, dar și a unei fabrici de conserve și a uneia de guanină, materie primă pentru ojă și pentru vopsea de avioane, obținută din tratarea termică și apoi chimică a peștelui marin mic. Înaintea apariției soluțiilor pentru stocarea frigorifică a peștelui, locuitorii Deltei au construit și ghețării însă, dintre toate acestea, doar cherhanalele au mai rămas și în zilele noastre.